Pe vremuri, rufele erau spălate în ape curgătoare, nu doar pentru că erau limpezi, ci și pentru că nu era apă curentă în gospodării… Așa cum nu aveau nici mașină de spălat rufele. De două lucruri era nevoie când se mergea la râu: săpunul de casă și maiul de bătut rufele. Rufele erau așezate pe un fund de lemn, o piatră netedă sau o scândură specială, apoi erau udate și bătute ritmic cu maiul, pentru a fi bine curățate. 

Săpun își făcea fiecare, din untură veche și sodă caustică. Bucăți mari – codrii, cum se mai numeau – avea fiecare gospodină în pod, învelite în pânze sau hârtii. Iar maiul era meșterit de soț sau de tâmplarul satului. Acest tip de mai de rufe a fost folosit până în jurul anilor 1960–1970, fiind realizat din lemn de esență tare, precum fagul sau stejarul, pentru a rezista în timp.

Acest mai a fost folosit de bunica mea la spălarea rufelor pe râul Mureș, așa cum se obișnuia odinioară în sat.